Intalnirea

-Si daca te iert, de unde stiu ca n-o sa patesc la fel? De unde am certitudinea ca te vei tine de promisiune? o intreba serios.

-Nu o ai, raspund pe acelasi ton neutru fara sa ma intorc spre el.

-Si atunci ce vrei de la mine?o intreba suspinand.

-Vreau...nu vreau nimic de la tine...ce as putea sa'ti mai cer? oftez lung.

Am auzit toata discutia lor dintr`un copac...am incercat sa ma abtin din a zice ceva...am mai stat cateva secunde sa vad ce sa mai intampla dupa care m`am coborat jos si am mers in spatele copacului pentu a avea o vedere mai buna la "poveste"

Abel aparu in fata Misei si o privi pierdut.
-Vrei...sa ma uiti?o intreba cu regret.

-Nu! raspund imediat privindu'l in ochi. Nici daca as vrea n'as putea...

-Puteam sa-ti sterg amintirile!replica sec. Atunci pleaca! Pleaca si lasa-ma! spuse tremurat, dar hotarat! Nu stii ce vrei...Eu stiu ce vreau! Eu te vreau pe tine, dar nu pot sa te oblig sa fii cu mine! Decat asa...prefer sa nu te mai am! suspina el. Pleaca, am spus!

-Nu pot sa plec, nu vreau sa plec! Nu vreau sa ne despartim! Dar vreau sa fii fericit si nu stiu daca eu pot sa te fac fericit. Nu stiu nici daca o sa mai fac ceea ce am facut, nu pot sa'ti garantez in niciun fel....pot doar sa incerc sa n'o mai fac...

Abel ramase uimit de vorbele ei. Privi in gol, apoi cazu in genunchi. Ochii ii erau foarte negri si rupti de realitate, iar lacrimile de sange ii inunda chipul alb ca varul.

Ma asez si eu in genunchi langa el. Ii sterg lacrimile si il imbratisez.
-Nu mai plange, spun cu voce calda.

-Intotdeauna am fost un prost....murmura el...Mi-am distrus viata cat am trait....pentru ce as mai avea una buna acum? Nu meritam a doua sansa la viata! Imi urasc parintii, imi urasc sora, ii urasc pe toti! scrasni el din dinti. Te urasc, Maria! si lacrimile continua sa-i curga, colorandu-i chipul in rosu.

-Gata, calmeaza'te!spun usor speriata strangandu'l in brate. Sora ta te'a iubit prea mult ca sa te lase sa mori, ea a considerat ca meriti o a doua sansa... continui cu voce calda.

-Merit pe naiba! stranse nervos iarba in mana. Nu merit sa fiu iubit! Nu am ajutat niciodata pe nimeni! Intotdeauna am urat lumea, de cand m-am nascut! Sunt un monstru, nu merit sa fiu pe pamantul asta infect! se ineca el in lacrimi.

-Ba da meriti! M'ai ajutat pe mine si pe toti omenii pe care i'ai salvat de vampiri. Nu esti un monstru! spun pe un ton hotarat.

-Da?isi ridica el privirea si o se uita fix in ochii Misei. Si cu ce m-am ales? Cu nimic! Frumos, nu? Iti dai viata pentru altii si lor le doare undeva de tine! Scuteste-ma! si se ridica brusc din bratele fetei.

-Atunci ei sunt monstri, nu tu...spun trista fara sa'l privesc.

Abel nu mai spuse nimic. Isi puse palma peste fata si continua sa planga.
"Ce ma fac?" isi repeta el in gand si incepu sa tremure usor.

Il privesc trista si nu mai spun nimic.

Facu un pas si se clatina usor. In secunda urmatoare cazu jos. Incerca sa se ridice, dar apoi se lasa pagubas.

Apar langa el si il privesc speriata.
-Ce ai patit? intreb ingrijorata.

-Lasa-ma....rosti incet el si inchise ochii.
Lacrimile continua sa-i curga pe pamantul rece, colorandu-l si pe acesta in rosu.

-Nu plec nicaieri....spun in soapta si raman in genunchi langa el.

Abel nu mai spuse nimic si nu mai reactiona deloc. Doar ramase intinse pe pamant si lasa lacrimile sa-i curga in voie.

Il privesc tacuta asteptand sa se calmeze.