O casa plina de amintiri...

- Hanami! Mai trebuie sa ii donez? O intreba cu referire daca sa isi vindece rana sau nu.

Fantoma clatina din cap , in semn ca nu. O saruta din nou pe Hanami si ii spuse Laiei: ,,Sa ai grija de ea". Dupa aceste cuvinte disparu.
Fantoma:

Laia isi duse mana la taietura, aparu o aura albastra in jurul mainii ei ce ii vindeca rana. Se grabi si ii scoase glontul lui Hanami, il privii o clipa:
-Nu este unul obisnuit! Il arunca si ii vindeca rana lui Hanami.
-Haide Hanami! Rezista! Ii vindeca si muscaturile de la gat.

Hanami deschise ochii peste cateva clipe si o vazu pe Laia.
-Buna....

Laia o imbratisa strans:
- Hanami! Cat ma bucur ca esti bine! M-ai speriat groaznic! Te doare ceva? O intreba dandu-i drumul.

-Ma doare piciorul. Ce s-a-ntamplat?

- Nu-ti amintesti? Eu nu stiu.. ba... stai asa... Laia o atinse cu degetul pe frunte, inchise ochii si tresari brusc, isi retrase degetul si inlemni.
- N-nimic... Spuse intr-un final incercand sa se calmeze. Schita un zambet! Nu stiu, am aparut aici si ai fost ranita, te-am vindecat eu.

Hana se ridica si observa lantisorul de la gat. Il desfacu repede si se uita la el.
-De unde il am? Mai devreme nu era. o intreba ea pe Laia.

- O fantoma ti l-a dat! A disparut cand tu ti-ai revenit.

-Fantoma? Cum arata?

- Avea parul blond-alb, purta o cruce larga. Uite! Laia o atinse din nou si ii arata cum era fantoma.

-A-asta e...e...mama mea ! spuse ea incet. Acesta era lantisorul . E o mostenire de familie. Il purta mereu.

-Serios? Atunci e bine, era ingrijorata pentru tine, desi nu o arata.

-Mereu stia sa ascunda ce simte pentru a nu parea slaba. Probabil s-a strecurat aici dupa ce am vazut-o.

- Ma bucur ca esti bine. Probabil, cateodata fantomele pot scapa sa treaca dincolo, dar sunt predispuse sa devina rele.

-Da, dar mama mea nu va deveni rea, pentru ca o cunosc prea bine si poate rezista celor mai mari tentatii.

- Atunci e bine! Dar cine e mai important esti tu... Asculta Hanami... de fapt... te-am mintit. Stiu ce ti s-a intamplat! Am vazut cand te-am atins... Murmura trista, in coltul ochiilor ii aparura niste lacrimi. Te-ai luptat cu un vampir ce a profitat de tine. Spuse pe un ton jos.

-Lasa...ce e facut e facut. Nu e vina ta. E a mea.

- Da... dar daca as fi ajuns mai devreme... te-as fi putut ajuta. Ofta ea, o lua in brate. Imi pare asa de rau...

-Nu e nimic. Totul va trece...ca ultima petala a unei flori. N-aveai de unde sa sti ca am nevoie de ajutor.

- Ba da! Eu in majoritatea timpului, persoanele pe care le cunosc, daca li se intampla ceva vad imediat. Sunt ca un fel de medium ce poate vedea lucruri nu doar cand doarme.

Hanami o privi nestiind ce sa spuna.

- Imi pare rau... nu inteleg de ce nu a functionat si la tine.. Murmura trista, privii in pamant.

-Nu-i nevoie sa-ti ceri scuze. Ti-am mai spus nu-i vina ta. Trebuia sa fiu mai atenta.

- Da.. dar chiar si asa... O privii induiosata.